Maturitatea emoțională în relații

Fotografie de Edmond Dantu00e8s pe Pexels.com

Sunt momente în viața ta în care începi să obosești să mai lupți pentru a fi ales, înțeles sau confirmat. Acest lucru se nu se întâmplă pentru că nu îți pasă, dar începi să înțelegi ceva esențial: nu poți primi de la cineva mai mult decât are sau decât este dispus să ofere. Când nu știi clar care sunt valorile tale, intri în relații cu speranța că celălalt va umple goluri vechi, va repara lipsuri, va oferi siguranța pe care poate nu ai avut-o cândva. Iar când nu se întâmplă asta, apare sentimentul de trădare. Spui că ai fost înșelat, nedreptățit, rănit. În realitate, de multe ori, ai proiectat o așteptare peste o persoană care nu a promis niciodată acel lucru în mod real.

Când începi să îți cunoști valorile, lucrurile se schimbă. Nu mai cauți să controlezi ce fac ceilalți și nici nu mai trăiești cu frica permanentă că vei pierde. Înțelegi că pierderea face parte din viață și că a rămâne într-o relație doar pentru a evita durerea nu înseamnă echilibru, ci agățare. Iar agățarea produce tensiune, control, reproș și neîncredere. În acel punct, relația nu mai este un spațiu de întâlnire, ci un teren de negociere continuă.

Albert Ellis sustine faptul că suferința emoțională este alimentată de convingerile noastre rigide despre cum ar trebui să fie ceilalți și viața. Când crezi că celălalt ar trebui să te iubească într-un anumit fel sau să reacționeze exact cum ai nevoie, creezi o presiune care nu are legătură cu realitatea, are legătură cu dorința ta. Când realitatea nu confirmă această dorință, apare furia sau dezamăgirea. Dar realitatea nu este o trădare, este doar o limită.

Maturitatea emoțională începe în momentul în care reușești să faci diferența între reacție și răspuns. Reacția este impulsivă, rapidă, intensă. Ajungi să spui lucruri pe care apoi să le regreți, te retragi brusc, ameninți sau încerci să pedepsești prin tăcere. Răspunsul adult înseamnă să te oprești, să observi ce simți și să alegi conștient ce faci mai departe. Viktor Frankl scria că între stimul și reacție există un spațiu, iar în acel spațiu stă libertatea noastră. Acolo se construiește responsabilitatea personală. În acceptarea emoției și în capacitatea de a nu o lăsa să conducă decizia.

Relațiile nu se pot echilibra cât timp rămâi blocat în speranța că celălalt va deveni altcineva. Să putem vedea cealaltă persoană ca ceea ce este, nu ceea ce ne dorim sa fie. Dacă primești în mod repetat mai puțin decât ai nevoie și continui să justifici, să explici sau să aștepți schimbarea, nu este vorba despre iubire matură, ci despre frica de a rămâne singur sau despre atașamente vechi care cer confirmare. A învăța să răspunzi la situații în loc să reacționezi este uneori un proces dureros, pentru că te obligă să vezi lucrurile așa cum sunt, nu cum ai vrea să fie, mai ales că uneori realitatea este extrem de dureroasă. Ce ne împiedică să o putem accepta? Resursele noastre limitate în acel moment si speranța că cineva ne va salva de la sentimentul lipsei de sens, din fricile noastre sau de la dificultățile reale sau imaginare.

Responsabilitatea ta nu este să îl schimbi pe celălalt, ci să îți crești capacitatea de a sta în fața realității fiind conștient de tine. Să îți susții valorile fără agresivitate și fără rușine. Să poți accepta că unele relații nu pot oferi mai mult și că a pleca sau a te retrage dintr-o așteptare nerealistă nu înseamnă eșec, ci maturizare. Când ajungi aici, nu devii rece și nici detașat emoțional. De fapt devii mai clar. Iar din acest loc, relațiile care rămân sunt cele care pot susține echilibrul, nu cele care îl consumă.

Albert Ellis – Rațiune și emoție în psihoterapie
Viktor E. Frankl – Omul în căutarea sensului vieții

Iubirea este necesară pentru a deveni tu însuți

Iubirea. Una dintre cele mai mari nevoi ale copilului este aceea de a fi iubit necondiționat. Iubirea nu se retrage când copilul devine incomod, dar nu toți părinții își iubesc copiii în sensul profund, sănătos al iubirii.

Înțelegerea acestei realități  va face o diferență esențială între ceea ce ajută un copil să supraviețuiască într-o lume dificilă și ceea ce îl ajută să se dezvolte emoțional și să devină un adult funcțional. Poți să fii în viață dar să nu te simți în siguranță suficient pentru a-ți atinge potențialul. Acesta se dezvoltă doar atunci când copilul își înțelege și își acceptă propriile emoții.

Confuzia apare pentru că atașamentul este adesea numit iubire.

Atașamentul este un mecanism biologic și psihologic de bază și este indispensabil supraviețuirii copilului. Fără o formă de atașament, copilul nu ar putea trăi, nu s-ar putea orienta către adult, nu ar putea cere hrană, protecție sau îngrijire.

Atașamentul se formează chiar și în relații dureroase sau abuzive, deoarece el are rolul de a menține legătura cu figura de care depinde viața copilului.

Iubirea este altceva. Iubirea matură nu este automată, ea nu apare doar pentru că cineva a devenit părinte, ci presupune capacitatea de a vedea copilul ca ființă separată, cu trăiri proprii, nu ca pe o extensie, ca pe o proprietate sau ca pe o sursă de sens personal.

Atașamentul spune „am nevoie de tine ca să trăiesc” iar Iubirea spune „te văd așa cum ești, chiar dacă nu îmi confirmi nevoile”.

De aceea un părinte poate fi atașat de copilul său dar totuși să nu îl poată iubi matur. Îl poate hrăni,   îngriji, îl poate proteja fizic și, în același timp, să nu poată să fie interesat de lumea lui interioară. Părintele se poate sacrifica și poate să ceară, nu neapărat explicit, ca acest sacrificiu să fie răsplătit prin supunere, recunoștință sau prin loialitate emoțională.  Acestea sunt situațiile în care copilul este menținut în viață, îngrijit, dar nu este văzut pentru ceea ce este.

Iubirea  sănătoasă a unui părinte începe acolo unde adultul își poate regla propriile emoții fără să le pună în responsabilitatea copilului.

Putem vorbi de iubire reală atunci când părintele poate tolera frustrarea, furia sau respingerea copilului fără să se simtă atacat sau anulat și continuă atunci când copilul nu este folosit pentru validare, pentru sensul vieții adultului sau pentru umplerea unui gol interior vechi.
Pe parcursul formării cu Kent Hoffman, cofondator al metodei de lucru ”Cercul Securității”, bazată pe teoria atașamentului, am început să înțeleg cu adevarat acest concept, al iubirii autentice, mature, o înțelegere care s-a rafinat foarte mult pe parcursul anilor care au urmat.

Atașamentul și rolul lui în supraviețuire este important , la fel și eforturile reale de îngrijire, dar putem face o diferență clară între funcția de supraviețuire și relația de iubire.

Atașamentul este necesar pentru a trăi. Iubirea este necesară pentru a deveni tu însuți.

Ce înseamnă să fii tu însuți

A fi tu însuți nu înseamnă să faci tot ce simți, oricând și oricum. Nici să spui tot ce îți trece prin cap. Și nu înseamnă să rămâi rigid în numele „autenticității”.

Înseamnă ceva mai simplu dar, paradoxal, foarte greu: înseamnă să trăiești în acord cu ceea ce simți, gândești și alegi, fără să te lași pe tine pe ultimul loc pentru a fi acceptat.

La început, a fi tu însuți începe firav și are legătură cu a te auzi pe tine cu propriile nevoi și dorințe, cu puterea de a-ți imagina posibilități de viață la care nici nu puteai gândi, pentru că nu pornești de la „cine sunt”, ci de la „ce se așteaptă de la mine”. Ca să poți fii acceptat, să nu simți durerea și frica respingerii sau a neîmplinirii nevoilor, înveți devreme să te adaptezi, să fii cuminte sau rebel, să nu deranjezi, să fii puternic, să fii pe plac, să nu-i pui pe alții în contact cu emoțiile lor negative ce pot genera consecinte impredictibile. Toate acestea sunt strategii de supraviețuire, nu identitate autentică.

A fi tu însuți începe în momentul în care îți permiți să observi ce simți cu adevărat, chiar dacă nu e confortabil și nu mai sari imediat să corectezi emoția. Dacă începi să poți sta cu ea și să nu o explici, să nu o minimalizezi sau să nu o împingi la o parte ca să nu o mai vezi, pentru că este prea greu de dus, ai făcut un pas important.

Poate simți furie unde ai fost obișnuit să fii calm.
Poate simți tristețe unde ți s-a spus să fii recunoscător.
Poate simți limite unde ai fost învățat să te sacrifici.

Dar nu este despre a fi dificil ci este despre a îți da voie să simți în acord cu tine.

A fi tu însuți nu înseamnă să rămâi copil liber, nestructurat și cred că există o confuzie frecventă, ideea că autenticitatea înseamnă exprimare brută, impulsivă. Din perspectiva maturității emoționale, care se formează pe parcursul întregii perioade de formare a unui Eu matur, adult, a fi tu însuți înseamnă să poți conține ce simți și să îți găsești puterea de a alege cum exprimi, acum când ești la o vârstă la care ai o libertate diferită față de perioada copilăriei.

În Analiza Tranzacțională, asta înseamnă ca Adultul să fie activ. Adultul ascultă emoția Copilului, dar decide conștient ce face cu ea. Nu o neagă, dar nici nu o lasă să conducă totul, permite exprimarea emoției într-un mod diferit și responsabil față de vârsta mică.

Autenticitatea nu este lipsă de limite. Este prezență cu tine, plus responsabilitate față de relație.

De ce este importantă autenticitatea? Ce se întâmplă când nu ești tu însuți?

Când te îndepărtezi constant de cine ești cu adevarat, apar semne clare. Oboseală emoțională. Confuzie. Iritare fără motiv clar. Alegi relații în care te simți micșorat sau invizibil și poți avea senzația că trăiești o viață care nu e chiar a ta și asta nu pentru că faci ceva „greșit” sau că este ceva greșit cu tine, ci pentru că îți ignori semnalele interioare de prea mult timp.

Poți identifica asta in relații atunci când spui „da” când ai vrea să spui „nu”, atunci când rămâi când ai vrea să pleci, când taci deși ai avea nevoie să vorbești. În timp, apare resentimentul, apoi retragerea.

A fi tu însuți nu garantează confortul, dar aduce claritate

Când începi să fii tu însuți, nu toate relațiile rezistă, iar aici este o miză mare în cazul persoanelor care au trait prea mult în relații insecurizante. Unele relații se schimbă. Altele se încheie și asta nu pentru că ai devenit egoist, ele se termină pentru că încetezi să mai joci rolul care ținea relația în echilibrul artificial.

A fi tu însuți vine și cu o altă provocare importantă, îți cere să poți sta cu faptul că nu toată lumea te va înțelege. Dar beneficiul este că vei începe să te înțelegi tu.

Cel mai mare avantaj este că Viața devine mai simplă emoțional, un consum mult mai mic de energie investită în crearea și menținerea unor contexte relaționale, deși uneori poate fi mai inconfortabilă. Totuși deciziile sunt mai clare când ești în acord cu tine. Relațiile devin mai liniștite. Conflictele mai reale, dar și mai reparabile.

De aceea a fi autentic nu este un punct de sosire, este un proces care începe de fiecare dată când te întrebi, sincer: „Ce este adevărat pentru mine, acum?”.

Ce se întâmplă în tine când, în copilărie, ți-au fost invalidate trăirile și realitatea psihică

Invalidarea constantă nu este ușor de recunoscut pentru că nu este mereu despre jigniri directe sau conflicte deschise. Ea apare în replici aparent banale, spuse calm, uneori chiar cu intenții „bune”. Tocmai de aceea este atât de greu de recunoscut și atât de adânc de interiorizat.

O formă de invalidare este atunci când spui ce simți și primești un răspuns care mută discuția în altă parte, într-o zonă care nu are legatură cu ceea ce spuneai. Alte forme de invalidare sunt atunci când spui că te doare și ți se explică de ce nu ar trebui să doară sau când spui că ceva te afectează și ți se spune că exagerezi sau că iei lucrurile prea personal. De cele mai multe ori mesajul nu este spus direct, dar este recepționat emoțional și chiar corporal – trăirea ta nu este relevantă.

În interior se produce o adaptare la situație, mai ales dacă relația este una importantă.

La început, încerci să explici mai bine, cauți cuvintele potrivite, îți ajustezi tonul. Începi să detaliezi sperând că, de data asta, vei fi înțeles. Încă mai ai încredere că problema este una de comunicare.

Pe parcursul relației sau a experiențelor de viață, când invalidarea continuă, începi să te îndoiești de tine. Nu  te îndoiești doar de reacțiile tale, începi să te îndoiești de capacitatea ta de a evalua realitatea. În interior se formează un nucleu de nesiguranță: „Dacă problema sunt eu?”. Această întrebare erodează lent încrederea în sine.

Însă emoțiile nu dispar, ele se comprimă. Furia, tristețea, frustrarea, rămân în interior, dar nu mai sunt exprimate. Corpul rămâne în tensiune și în timp ce mintea încearcă să găsească explicații, confuzia se adâncește.

Ce rol joacă adaptarea

Din perspectiva Analizei Tranzacționale, invalidarea constantă activează frecvent starea de Copil Adaptat, acea parte din tine care a învățat că relația se păstrează prin ajustare, nu prin exprimare autentică. Astfel începi să te potrivești, să te micșorezi, să eviți să te expui în situații incerte ca rezultat,  să alegi tăcerea în locul riscului.

Copilul Adaptat caută acceptare și evită respingerea. Când invalidarea vine de la cineva important emoțional, adaptarea devine o strategie de supraviețuire. În timp Adultul, partea care ar putea observa clar ce se întâmplă, este împins în plan secund.

Astfel ajungi să știi ce simți, dar să nu mai ai acces la dreptul de a spune acel lucru fără să se activeze un semnal intern de alarmă.  

Acest mod de raportare la situații, schimbă relația cu tine.

În timp invalidarea constantă afectează relația ta cu tine înainte de a afecta relațiile cu ceilalți. Începi să te corectezi intern și să-ți cenzurezi emoțiile înainte să le exprimi. Să le analizezi excesiv, ca să te asiguri că sunt „permise”, iar în timp, nu mai ai nevoie de invalidarea din exterior. O faci singur. Minimizezi ce simți și îți spui că nu e atât de grav. Tu ești mai puțin important, alții au probleme mai mari. Te blamezi că ești slab, îți spui că ar trebui să fii mai puternic.

Consecinta cea mai dureroasă este această auto-invalidare care se instalează lent și pe tăcute, pentru că te separă de propriile repere interioare.

Ce impact are invalidarea asupra relațiilor viitoare.

Când invalidarea nu este recunoscută și acest lucru se întâmplă frecvent, ea devine familiară, astfel  în relațiile viitoare poți ajunge să te simți atras de persoane care repetă același tipar pentru că este cunoscut. Știi cum să funcționezi acolo, ești obișnuit cu ce ai de făcut și nu necesită un efort foarte mare să ascunzi părți din tine. Nu îți place, simți tensiuni și frustrări, însă speranța că dacă vei face mai mult și mai bine ceva se va schimba, nu te părăsește ușor.  

Pe de altă parte, relațiile în care emoțiile sunt primite pot părea stranii. Te poți simți expus, ești nesigur și îți lipsește familiara luptă de a demonstra cum ești. Parcă nu știi cum să fii. Lipsa invalidării este, paradoxal, destabilizantă la început deoarece toată realitatea psihică este diferită de tiparul obișnuit.

De unde începe repararea

Repararea începe în momentul în care numești experiența, emoția pe care o simți în momentul respectiv. Când spui clar, măcar pentru tine: „Ceea ce trăiesc nu este recunoscut”. Această numire mută dinamica din zona confuziei în zona realității psihice, și fac această distincție deoarece realitatea psihica a cuiva nu este neaparat și realitatea psihică a altcuiva, însă tema este despre faptul că sunt persoane care caută să-și mențină coerența asupra realității lor psihice prin invalidarea altora, astfel că îți revine responsabilitatea de a-ți crește conștiența asupra realitatii tale .

Activarea Adultului interior presupune să observi faptele, nu explicațiile. Ce se întâmplă când vorbești despre tine? Ești ascultat? Ești întâmpinat? Emoțiile tale au loc?

Când răspunsurile sunt constant negative, problema nu este sensibilitatea ta. Este contextul relațional.

În următorul articol vom vorbi despre cum ajungi să te îndoiești de tine după invalidare repetată și de ce această îndoială nu spune nimic despre valoarea ta, ci despre mediul în care ai fost nevoit să te adaptezi.

De ce explicațiile raționale nu vindecă rănile relaționale

Două piese de hârtie în formă de inimă frântă, simbolizând durerea și rănile relaționale.

Poate ai trăit asta: ai spus clar ce te-a durut, ai ales cuvintele potrivite, ai explicat logic situația. Ai avut grijă să nu acuzi, să nu ridici tonul, să nu exagerezi. Și totuși, după discuție, a ramas o stare de confuzie. O tensiune. O durere care nu s-a retras, deși s-au discutat aspectele importante.

Poți rămâne cu senzația că nu ai explicat bine, dar de fapt rana nu era acolo unde vorbea rațiunea ta și a celuilalt.

Rănile relaționale nu apar din lipsa explicațiilor, apar din lipsa înțelegerii emoționale. Ele se formează în momentele în care emoția ta nu a fost văzută, când reacția ta a fost interpretată, corectată sau minimizată și când ai simțit că trebuie să te justifici în loc să fii înțeles. Aceste momente nu se așază în minte sub formă de idei clare, apar ca o stare de tensiune, se așază în corp, ca senzații, blocaje. Așa apare memoria emoțională a corpului iar data viitoare când ceva asemănător se întâmplă, reacția apare înainte să apuci să gândești. Corpul recunoaște pericolul emoțional mai repede decât mintea.

Cu timpul, accesul la emoții devine din ce în ce mai limitat, începi să te obișnuiești să aduci explicații raționale, logice, iar ele ajung să facă exact opusul a ceea ce speri. Rațiunea caută soluții, vinovați, pași corecți. Rana însă nu caută o rezolvare logică. Caută să fie recunoscută. Când cineva îți explică de ce nu ar trebui să te simți așa, chiar și cu cele mai bune intenții, mesajul care ajunge este că emoția ta este prea mult, greșită sau incomodă. Iar asta reactivează exact rana inițială.

De aici apar discuțiile care par fără sfârșit. Se vorbește mult, se reiau aceleași episoade, se adaugă detalii, se adâncesc explicațiile. Dar nimic nu se închide cu adevărat, pentru că unul vorbește dintr-un loc rănit, iar celălalt răspunde dintr-un loc de control, logică sau apărare. Nu este vorba despre cine înțelege mai bine, ci despre cine poate rămâne prezent emoțional fără să fugă în explicații.

Vindecarea unei răni relaționale apare când trăirea este întâlnită, nu când situația este analizată și când cineva rămâne acolo, fără grabă, fără soluții imediate și fără să îți spună că ceea ce simți nu este corect. Dacă emoția este recunoscută exact așa cum este, nu ajustată ca să devină acceptabilă. Uneori, o frază simplă spusă dintr-un loc sincer face mai mult decât o discuție lungă: faptul că cineva vede durerea, că o ia în serios, că nu încearcă să o repare pe loc.

Rațiunea are rolul ei în relații, dar ar trebui să urmeze emoția, nu poate fi primul pas pentru că dacă apare prima, ea devine o formă subtilă de evitare a emoției ca reacție automată la temeri vechi, inconștiente.

Relațiile sigure nu se construiesc prin evitarea conflictului sau prin rezolvarea lui rapidă, ci prin capacitatea de a repara rupturile emoționale atunci când apar. Această idee este centrală în teoria atașamentului, formulată de John Bowlby și dezvoltată ulterior în psihologia relațională contemporană.

Explicațiile pot liniști mintea. Dar rănile se vindecă doar atunci când cineva are curajul să stea cu emoția ta fără să o corecteze. Dacă în relațiile tale se vorbește mult și se simte puțin, întrebarea importantă nu este ce ai mai putea explica, ci de cine ai fi avut nevoie, cu adevărat, în acel moment.


John Bowlby – Attachment and Loss, Vol. 1

Ce este și ce nu este psihoterapia

Fotografie de Antoni Shkraba Studio pe Pexels.com

Psihoterapia este, înainte de toate, o întâlnire umană în care nu trebuie să demonstrezi nimic și nu ești obligat să fii într-un anumit fel. Intri cu ce ai: confuzie, oboseală, întrebări, durere sau pur și simplu cu senzația că ceva nu merge în viața ta.

În terapie nu primești rețete și nu ți se spune ce să faci. Ești ajutat să înțelegi ce trăiești, de ce ai ajuns aici și ce opțiuni reale ai de acum înainte. Pas cu pas, într-un ritm care ține cont de tine.

Psihoterapia înseamnă un proces care se întâmplă într-un spațiu sigur, confidențial, în care începi să pui ordine în interior. Începi să vezi legături între trecut și prezent și să observi tipare pe care le repeți fără să vrei. Începi să înțelegi reacții care, până acum, păreau scăpate de sub control.

Consilierea psihologică este apropiată, dar diferită ca scop. Ea se concentrează mai mult pe prezent și pe situații concrete. Când ai de luat o decizie, când treci printr-o perioadă dificilă, când te simți blocat sau copleșit, consilierea te ajută să clarifici ce se întâmplă și să găsești pași concreți, aplicabili imediat.

Mulți oameni ajung la terapie nu pentru că „nu mai pot”, ei nu mai vor să meargă pe pilot automat. Vor relații mai clare. Își doresc să nu se mai piardă pe ei în compromisuri și să înțeleagă de ce, deși rațional știu ce ar fi bine, emoțional ajung mereu în același punct.

Terapia se adresează copiilor, adolescenților, adulților, cuplurilor și familiilor. Se adresează celor care vor să se cunoască mai bine, să se regleze emoțional, să construiască relații mai sănătoase sau să treacă prin perioade dificile întelegându-se mai bine.

Există însă și situații în care psihoterapia nu poate funcționa sau nu este indicată, cel puțin nu în forma clasică.

Psihoterapia nu poate ajuta o persoană care vine forțată. Când cineva ajunge în terapie doar pentru a mulțumi pe altcineva sau pentru a demonstra că „nu are nicio problemă”, procesul se blochează. Terapia presupune un minim de disponibilitate pentru autoobservare și asumare.

Nu poate ajuta nici atunci când cineva caută doar confirmare, validare sau arme pentru a avea dreptate în relații. Fără onestitate, nu există progres.

Psihoterapia nu funcționează cu adevarat pentru persoanele care refuză constant responsabilitatea personală și pun totul exclusiv pe seama celorlalți, fără deschiderea de a se uita la propria contribuție.

Există și situații în care o persoană se află într-o stare psihică severă, acută, care necesită prioritar intervenție psihiatrică, stabilizare medicală sau îngrijire specializată. În aceste cazuri, terapia poate veni ulterior, ca sprijin, dar nu este primul pas.

De asemenea, terapia nu este potrivită pentru cei care caută soluții rapide, fără implicare. Procesul presupune timp, reflecție și disponibilitatea de a sta cu lucruri incomode.

Psihoterapia nu promite fericire continuă și nici o viață lipsită de dificultăți. Oferă, în schimb, ceva mult mai realist: claritate, stabilitate interioară și capacitatea de a face față vieții într-un acord din ce în mai bun cu tine însuți.


Psihoterapia existențială – Irvin D. Yalom

Intuiția – De ce să o asculți? Cum ajungi să asculți frica?

Întrebarea „de ce să ascult intuiția?” nu este romantică, este matură. Vine dintr-un loc în care ai simțit clar că ceva nu era în regulă într-o relație, deși, la suprafață, totul părea ideal. Și ai vrut să înțelegi ce anume din tine știa asta, înainte să poți explica.

Intuiția nu este o voce magică, nu apare din nimic, ea are o bază foarte concretă.

Ce este, de fapt, intuiția

Intuiția este capacitatea ta de a integra rapid informații emoționale, relaționale și corporale, fără să le treci pe toate prin analiză conștientă. Este un proces de sinteză. Creierul tău adună detalii pe care mintea rațională le poate ignora: inconsecvențe, micro-retrageri, lipsă de reciprocitate, tonuri, absența reparării după conflict.

De aceea poți simți că „ceva nu e în regulă”, chiar dacă nu ai argumente clare. Nu este o impresie vagă. Este o concluzie la care ai ajuns deja, dar pe o altă cale decât cea logică.

Din perspectiva Analizei Tranzacționale, intuiția apare atunci când starea de Adult este activă. Adultul este partea din tine care observă realitatea așa cum este, aici și acum. Adultul nu trăiește din trecut și nu anticipează catastrofe. Evaluează faptele, relația, comportamentele, impactul lor asupra ta.

Intuiția este un produs al Adultului integrat cu emoțiile Copilului Liber. Adică vezi ce se întâmplă și simți ce se întâmplă, fără să te grăbești să te adaptezi sau să te aperi.

Când Adultul este prezent, incongruențele devin vizibile:

  • ce spune celălalt nu se potrivește cu ce face
  • apropierea nu este urmată de disponibilitate
  • promisiunile nu sunt susținute de acțiuni

Această nepotrivire este intuitiv percepută înainte de a fi explicată și totuși de ce ajungi să asculți frica?

Frica nu vine din Adult,  vine din Copilul Adaptat. Aceasta este partea din tine care a învățat că relația este mai importantă decât claritatea, că pierderea legăturii este periculoasă, că siguranța depinde de adaptare.

Copilul Adaptat caută menținerea legăturii, nu caută adevărul relațional.. De aceea, frica spune:
– stai
– mai așteaptă
– poate exagerezi
– nu strica ce pare bun

Frica are și ea o bază, nu este irațională. Ea se sprijină pe experiențe vechi în care pierderea relației a fost dureroasă sau periculoasă emoțional.

Problema apare atunci când Copilul Adaptat conduce deciziile Adultului și atunci, intuiția este blocată.

De ce părea ideal, dar tu simțeai altceva. În multe relații, cadrul exterior este corect: compatibilitate declarată, planuri, momente frumoase. Incongruența apare la nivel relațional profund în care simți lipsa de răspuns emoțional, tendința de evitare a conflictului real, sentimentul că există indisponibilitatea afectivă.

Adultul observă aceste lucruri. Copilul Adaptat le minimizează, pentru a păstra speranța. Frica îl ajută să facă asta și de aceea apare ruptura interioară: o parte din tine știe, alta vrea să creadă.

Ce simți este conflict de stări ale eului.

Intuiția contează pentru că este singura care nu negociază realitatea. Frica, speranța și nevoia de atașament negociază, atunci când intuiția spune ce este, nu ce ar putea fi.

Atunci când începi să o asculți, nu devii mai deconectat emoțional doar devii mai coerent, mai clar. Relațiile tale se schimbă pentru că nu mai construiești pe discrepanță, ci pe congruență.

Ascultarea intuiției înseamnă că Adultul tău își asumă conducerea, iar Copilul nu mai este lăsat singur să se descurce într-un spațiu nesigur.

Nu începi prin a avea încredere totală în intuiție. Începi prin a observa frica care apare atunci când deciziile tale sunt menite să evite pierderea și nu au rolul să susțină adevărul tău relațional.

Pe măsură ce Adultul rămâne prezent, intuiția devine mai clară chiar dacă nu se schimbă ceva în exterior, faptele rămân aceleași însă reacția nu mai este acoperită de adaptare.

Baza intuiției nu este mistică, este relațională și este construită din experiență, observare și prezență.

Games People Play – Eric Berne – Perspectiva asupra fricii, adaptării și deciziilor relaționale

Cum arată confuzia emoțională în viața de zi cu zi

O poveste pe care mulți o trăiesc fără să îi poată pune un nume.

Confuzia emoțională nu are un debut brusc, nu apare într-o zi anume și nu are o formă clară. Începe să apară încet în viața de zi cu zi, în experiențe dificile, gesturi mici, în gânduri repetate, în senzația că ceva nu se leagă, dar nu poți spune exact ce.

Te surprinzi gândind prea mult lucruri simple, fără să poți formula o rezolvare funcțională, doar distres. O conversație banală te urmărește ore întregi. Îți amintești ce ai spus, cum ai spus, ce reacție a avut celălalt. Te întrebi dacă a fost momentul potrivit, dacă ai exagerat, dacă ar fi fost mai bine să taci.

Poate că în exterior, pari calm, funcțional, însă în interior, însă, este mult zgomot.

Cum se vede confuzia în lucruri obișnuite

Confuzia emoțională se exprimă prin ezitare. Spui ceva și apoi te răzgândești. Simți o nemulțumire, dar o explici imediat, ca să nu creezi tensiune. Îți ceri scuze des, chiar și atunci când doar ai exprimat o nevoie.

Apare o stare constantă de alertă în care ești atent la starea celuilalt, la atmosferă, la semne subtile. Înveți să te adaptezi, să te potrivești, să nu deranjezi. Emoțiile tale par mai mult deranjante decât să fie un ghid interior.

Mulți oameni descriu această stare spunând că sunt obosiți, lipsiți de energie sau detașați, fără sens. În realitate, este vorba despre o suprasolicitare emoțională care nu mai este conștientizată.

O explicație din Analiza Tranzacțională

Din perspectiva Analizei Tranzacționale, confuzia emoțională apare frecvent atunci când funcționezi prea mult din starea de Copil Adaptat. Este partea din tine care a învățat să se ajusteze pentru a păstra relația, siguranța sau acceptarea.

Copilul Adaptat observă, se conformează, evită conflictele și încearcă să ghicească ce este așteptat de la el. Pe termen scurt, această strategie ajută. Pe termen lung, creează o ruptură interioară. Adultul din tine, partea care ar putea evalua realist situația, rămâne în plan secund.

În loc să te întrebi „ce simt?” și „ce am nevoie?”, ajungi să te întrebi „ce ar trebui să simt?” sau „cum e mai bine să reacționez?” și asta este ceea ce crește confuzia, lipsa de conectare la propriile emoții si mesajele pe care acestea le transmit.

Ce se întâmplă cu relația ta cu tine

Când această stare se prelungește, încrederea în propriile emoții scade. Începi să cauți confirmări în exterior. Reacțiile celuilalt devin mai importante decât trăirea ta. Îți este greu să iei decizii, chiar și simple.

Există capacitatea de a decide, dar pentru că reperele tale interioare au fost neglijate prea mult timp se va manifesta nesiguranța față de ce ar spune alții dacă iei decizii proprii. Emoțiile nu au dispărut. Ele așteaptă să fie ascultate.

Care este legătura cu viitorul tău relațional

Confuzia emoțională influențează direct tipul de relații pe care le construiești mai departe. Poți ajunge în relații în care dinamica este familiară: multă adaptare, puțină claritate, așteptare, speranță, chiar abuz emoțional și fizic.

Sau poți evita relațiile profunde, tocmai pentru că apropierea trezește vechea nesiguranță, frică că nu vei putea controla ceea ce face o altă persoană în relație cu tine.. si da, nu poti, dar poti controla ce vei face tu pentru propriul viitor. În ambele situații, prezentul este influențat de această stare nerezolvată.

Relațiile viitoare au nevoie de un Adult activ. De capacitatea de a observa, de a numi ce se întâmplă, de a lua decizii bazate pe realitate, nu pe frică sau adaptare automată.

Să clarificăm de unde începe schimbarea

Primul pas este recunoașterea confuziei ca semnal, nu ca defect. Este un mesaj al psihicului care spune că ceva nu este așa cum ai avea nevoie.

Pe măsură ce începi să rămâi prezent cu ce simți, fără să te corectezi imediat, Adultul interior își recapătă locul. Claritatea apare treptat, din această reîntoarcere la tine.

În următorul articol vom vorbi despre diferența dintre intuiție și frică și despre cum le poți recunoaște în deciziile tale relaționale.

Sursă:
Eric Berne – Games People Play, conceptele de stare a eului și adaptare relațională

De ce nu mai înțelegi ce simți după o relație confuză

.

La un moment dat, ajungi să te oprești și să te întrebi ce se întâmplă cu tine. Simți multe lucruri, dar nu le mai poți separa. Tristețea se amestecă cu oboseala, furia cu vinovăția, iar peste toate apare o stare de gol sau de ceață. Nu mai ai claritate emoțională.

Această stare apare frecvent după relații în care lucrurile nu au fost clare. Relații în care apropierea și retragerea s-au succedat fără explicații. În care ai fost când dorit, când ignorat. În care ți s-a spus că ești important, dar comportamentele au transmis altceva. În timp, aceste mesaje amestecate erodează siguranța interioară.

Când trăiești într-un astfel de context, începi să fii atent la fiecare detaliu. Analizezi tonuri, reacții, tăceri. Cauți semne. Încerci să anticipezi schimbările de dispoziție ale celuilalt. Emoțiile tale nu mai sunt libere. Devin condiționate de reacțiile din exterior iar în acest mod se instalează confuzia.

Ce se întâmplă în interiorul tău.

Atunci când emoțiile tale nu sunt primite constant, începi să le ții sub control. Le amâni. Le pui sub semnul întrebării. Înveți să nu mai reacționezi spontan, pentru că spontaneitatea a fost urmată de respingere, critică sau invalidare.

În timp, pierzi contactul clar cu ce simți. Emoțiile nu au dispărut, ele au fost puse pe pauză prea mult timp. Corpul și psihicul au învățat că exprimarea emoțională aduce nesiguranță.

Confuzia devine o stare de fond. O stare în care nimic nu este suficient de clar ca să poți lua decizii cu încredere.

Înțelegerea emoțiilor are legătura cu viitorul tău relațional

Dacă această stare rămâne neînțeleasă, ea se mută mai departe. În relațiile viitoare, poți ajunge să cauți parteneri care îți sunt familiari emoțional. Oameni care oferă apropiere parțial, care evită claritatea, care lasă lucrurile în suspensie.

Alteori, reacția este opusă. Eviți apropierea reală. Păstrezi distanță. Intri în relații superficiale sau rămâi mult timp singur, pentru că apropierea trezește vechea nesiguranță.

În ambele situații, relațiile viitoare sunt influențate de confuzia nerezolvată. Nu pentru că nu ai capacitatea de a iubi, ci pentru că sistemul tău emoțional a învățat că apropierea este instabilă.

Cum se transmite această stare mai departe

Confuzia emoțională nu apare întotdeauna pentru prima dată la tine. De multe ori, ea vine din istoria familiei. Din generații în care emoțiile nu au fost discutate, în care copiii au fost nevoiți să se adapteze la părinți anxioși, indisponibili sau copleșiți.

Un copil care nu este văzut emoțional învață să fie atent la ceilalți și neclar cu sine. Devine sensibil la context, dar nesigur pe interior. Când ajunge adult, poate transmite mai departe această stare prin ambiguitate, ezitare, dificultatea de a oferi siguranță emoțională constantă.

Astfel, confuzia se mută din relație în relație și din generație în generație, fără să fie recunoscută ca atare.

De unde începe schimbarea

Ieșirea din confuzie începe cu recunoașterea ei. Fără presiunea de a înțelege totul imediat.

Când îți dai voie să spui „sunt confuz și este firesc să fie așa după ce am trăit”, creezi primul spațiu sigur pentru tine. De aici începe claritatea. Acest proces are loc treptat, pe măsură ce emoțiile tale primesc, în sfârșit, loc și sens.

Sursă:
Judith Herman – Trauma and Recovery, relațiile traumatice și efectele invalidării emoționale.

În următorul articol vom vorbi despre cum arată confuzia emoțională în viața de zi cu zi și care sunt semnele concrete prin care o poți recunoaște.

Când adultul se lasă reglat de copil: de ce se întâmplă și ce putem face?

Un adult care nu a fost reglat emoțional în copilărie nu își pierde doar siguranța interioară, ci și capacitatea de a fi „sistemul de ghidaj” al copilului său. În momente de tensiune, sistemul nervos al adultului poate cădea într-un mod de funcționare bazat pe supraviețuire, iar atunci, fără să vrea, începe să se regleze după emoțiile copilului.

Asta nu arată lipsă de iubire, ci lipsă de resurse neurobiologice. Cum spune Allan Schore, „reglarea emoțională este funcția de bază a dezvoltării umane timpurii”, iar când nu a existat suficientă co-reglare în copilărie, adultul continuă să caute extern ceva ce nu are intern.

Copilul, însă, nu are această capacitate de reglare. Creierul său este în plină dezvoltare, iar cortexul prefrontal, responsabil pentru înțelegere și autoreglare, va fi matur abia în jurul vârstei de 25 de ani. Așa cum arată cercetările lui Daniel Siegel, „copilul nu își poate calma singur sistemul nervos; are nevoie de o minte care să-i împrumute calmul”. Dacă adultul se prăbușește emoțional și se lasă reglat de copil, apare o inversare subtilă a rolurilor, iar copilul ajunge să simtă o responsabilitate pe care nu o poate duce.

În familiile în care părinții au fost fie prea temători, fie prea rigizi, fie prea permisivi, adulții de azi oscilează între două extreme: control excesiv sau renunțare completă. Nu pentru că ar fi indeciși, ci pentru că lumea lor internă nu are un schelet stabil. Bowlby numea această tensiune „conflict of attachment strategies”, adică ciocnirea dintre dorința de apropiere și nevoia de protecție față de durere.

În fața acestor dificultăți, părinții întreabă adesea: „Ce pot face? Cum îmi sprijin copilul fără să mă pierd pe mine?”

Răspunsul începe cu recunoașterea faptului că regulile nu sunt instrumente de control, ci forme de siguranță. Structura previzibilă activează sistemul de conectare al copilului și reduce anxietatea. Neurobiologul Stephen Porges explică despre faptul că predictibilitatea este un semnal de siguranță pentru sistemul nervos.

Un adult poate deveni din nou figura stabilă a copilului atunci când începe să-și regleze propriul corp înainte de a încerca să regleze comportamentul copilului. Respirația, ritmul vocii, postura și continuitatea devin mesaje de siguranță.

În momentele de ruptură, repararea – capacitatea de a recunoaște tensiunea, a o explica pe scurt și a reconecta – reconstruiește sentimentul de încredere. Winnicott descria acest proces simplu: „nu perfecțiunea susține dezvoltarea, ci capacitatea de a repara relația după imperfecțiuni”.

Un copil poate crește autonom doar atunci când simte că adultul este un centru emoțional solid. Nu copilul trebuie să regleze adultul; adultul este cel care creează lumea stabilă în care copilul poate explora, greși, se poate separa și poate reveni fără frică. Iar când adultul își reconstruiește această lume internă, copilul primește fundația de care are nevoie pentru a deveni el însuși.

Nu este nevoie să fim părinții perfecți, este suficient să fim mai conectați cu noi înșine pentru a înțelege și a susține procesul natural de dezvoltare emoțională a copiilor noștri.