Invalidarea constantă nu este ușor de recunoscut pentru că nu este mereu despre jigniri directe sau conflicte deschise. Ea apare în replici aparent banale, spuse calm, uneori chiar cu intenții „bune”. Tocmai de aceea este atât de greu de recunoscut și atât de adânc de interiorizat.
O formă de invalidare este atunci când spui ce simți și primești un răspuns care mută discuția în altă parte, într-o zonă care nu are legatură cu ceea ce spuneai. Alte forme de invalidare sunt atunci când spui că te doare și ți se explică de ce nu ar trebui să doară sau când spui că ceva te afectează și ți se spune că exagerezi sau că iei lucrurile prea personal. De cele mai multe ori mesajul nu este spus direct, dar este recepționat emoțional și chiar corporal – trăirea ta nu este relevantă.
În interior se produce o adaptare la situație, mai ales dacă relația este una importantă.
La început, încerci să explici mai bine, cauți cuvintele potrivite, îți ajustezi tonul. Începi să detaliezi sperând că, de data asta, vei fi înțeles. Încă mai ai încredere că problema este una de comunicare.
Pe parcursul relației sau a experiențelor de viață, când invalidarea continuă, începi să te îndoiești de tine. Nu te îndoiești doar de reacțiile tale, începi să te îndoiești de capacitatea ta de a evalua realitatea. În interior se formează un nucleu de nesiguranță: „Dacă problema sunt eu?”. Această întrebare erodează lent încrederea în sine.
Însă emoțiile nu dispar, ele se comprimă. Furia, tristețea, frustrarea, rămân în interior, dar nu mai sunt exprimate. Corpul rămâne în tensiune și în timp ce mintea încearcă să găsească explicații, confuzia se adâncește.
Ce rol joacă adaptarea
Din perspectiva Analizei Tranzacționale, invalidarea constantă activează frecvent starea de Copil Adaptat, acea parte din tine care a învățat că relația se păstrează prin ajustare, nu prin exprimare autentică. Astfel începi să te potrivești, să te micșorezi, să eviți să te expui în situații incerte ca rezultat, să alegi tăcerea în locul riscului.
Copilul Adaptat caută acceptare și evită respingerea. Când invalidarea vine de la cineva important emoțional, adaptarea devine o strategie de supraviețuire. În timp Adultul, partea care ar putea observa clar ce se întâmplă, este împins în plan secund.
Astfel ajungi să știi ce simți, dar să nu mai ai acces la dreptul de a spune acel lucru fără să se activeze un semnal intern de alarmă.
Acest mod de raportare la situații, schimbă relația cu tine.
În timp invalidarea constantă afectează relația ta cu tine înainte de a afecta relațiile cu ceilalți. Începi să te corectezi intern și să-ți cenzurezi emoțiile înainte să le exprimi. Să le analizezi excesiv, ca să te asiguri că sunt „permise”, iar în timp, nu mai ai nevoie de invalidarea din exterior. O faci singur. Minimizezi ce simți și îți spui că nu e atât de grav. Tu ești mai puțin important, alții au probleme mai mari. Te blamezi că ești slab, îți spui că ar trebui să fii mai puternic.
Consecinta cea mai dureroasă este această auto-invalidare care se instalează lent și pe tăcute, pentru că te separă de propriile repere interioare.
Ce impact are invalidarea asupra relațiilor viitoare.
Când invalidarea nu este recunoscută și acest lucru se întâmplă frecvent, ea devine familiară, astfel în relațiile viitoare poți ajunge să te simți atras de persoane care repetă același tipar pentru că este cunoscut. Știi cum să funcționezi acolo, ești obișnuit cu ce ai de făcut și nu necesită un efort foarte mare să ascunzi părți din tine. Nu îți place, simți tensiuni și frustrări, însă speranța că dacă vei face mai mult și mai bine ceva se va schimba, nu te părăsește ușor.
Pe de altă parte, relațiile în care emoțiile sunt primite pot părea stranii. Te poți simți expus, ești nesigur și îți lipsește familiara luptă de a demonstra cum ești. Parcă nu știi cum să fii. Lipsa invalidării este, paradoxal, destabilizantă la început deoarece toată realitatea psihică este diferită de tiparul obișnuit.
De unde începe repararea
Repararea începe în momentul în care numești experiența, emoția pe care o simți în momentul respectiv. Când spui clar, măcar pentru tine: „Ceea ce trăiesc nu este recunoscut”. Această numire mută dinamica din zona confuziei în zona realității psihice, și fac această distincție deoarece realitatea psihica a cuiva nu este neaparat și realitatea psihică a altcuiva, însă tema este despre faptul că sunt persoane care caută să-și mențină coerența asupra realității lor psihice prin invalidarea altora, astfel că îți revine responsabilitatea de a-ți crește conștiența asupra realitatii tale .
Activarea Adultului interior presupune să observi faptele, nu explicațiile. Ce se întâmplă când vorbești despre tine? Ești ascultat? Ești întâmpinat? Emoțiile tale au loc?
Când răspunsurile sunt constant negative, problema nu este sensibilitatea ta. Este contextul relațional.
În următorul articol vom vorbi despre cum ajungi să te îndoiești de tine după invalidare repetată și de ce această îndoială nu spune nimic despre valoarea ta, ci despre mediul în care ai fost nevoit să te adaptezi.
Consiliere si Educatie Parentala 