Sunt momente în viața ta în care începi să obosești să mai lupți pentru a fi ales, înțeles sau confirmat. Acest lucru se nu se întâmplă pentru că nu îți pasă, dar începi să înțelegi ceva esențial: nu poți primi de la cineva mai mult decât are sau decât este dispus să ofere. Când nu știi clar care sunt valorile tale, intri în relații cu speranța că celălalt va umple goluri vechi, va repara lipsuri, va oferi siguranța pe care poate nu ai avut-o cândva. Iar când nu se întâmplă asta, apare sentimentul de trădare. Spui că ai fost înșelat, nedreptățit, rănit. În realitate, de multe ori, ai proiectat o așteptare peste o persoană care nu a promis niciodată acel lucru în mod real.
Când începi să îți cunoști valorile, lucrurile se schimbă. Nu mai cauți să controlezi ce fac ceilalți și nici nu mai trăiești cu frica permanentă că vei pierde. Înțelegi că pierderea face parte din viață și că a rămâne într-o relație doar pentru a evita durerea nu înseamnă echilibru, ci agățare. Iar agățarea produce tensiune, control, reproș și neîncredere. În acel punct, relația nu mai este un spațiu de întâlnire, ci un teren de negociere continuă.
Albert Ellis sustine faptul că suferința emoțională este alimentată de convingerile noastre rigide despre cum ar trebui să fie ceilalți și viața. Când crezi că celălalt ar trebui să te iubească într-un anumit fel sau să reacționeze exact cum ai nevoie, creezi o presiune care nu are legătură cu realitatea, are legătură cu dorința ta. Când realitatea nu confirmă această dorință, apare furia sau dezamăgirea. Dar realitatea nu este o trădare, este doar o limită.
Maturitatea emoțională începe în momentul în care reușești să faci diferența între reacție și răspuns. Reacția este impulsivă, rapidă, intensă. Ajungi să spui lucruri pe care apoi să le regreți, te retragi brusc, ameninți sau încerci să pedepsești prin tăcere. Răspunsul adult înseamnă să te oprești, să observi ce simți și să alegi conștient ce faci mai departe. Viktor Frankl scria că între stimul și reacție există un spațiu, iar în acel spațiu stă libertatea noastră. Acolo se construiește responsabilitatea personală. În acceptarea emoției și în capacitatea de a nu o lăsa să conducă decizia.
Relațiile nu se pot echilibra cât timp rămâi blocat în speranța că celălalt va deveni altcineva. Să putem vedea cealaltă persoană ca ceea ce este, nu ceea ce ne dorim sa fie. Dacă primești în mod repetat mai puțin decât ai nevoie și continui să justifici, să explici sau să aștepți schimbarea, nu este vorba despre iubire matură, ci despre frica de a rămâne singur sau despre atașamente vechi care cer confirmare. A învăța să răspunzi la situații în loc să reacționezi este uneori un proces dureros, pentru că te obligă să vezi lucrurile așa cum sunt, nu cum ai vrea să fie, mai ales că uneori realitatea este extrem de dureroasă. Ce ne împiedică să o putem accepta? Resursele noastre limitate în acel moment si speranța că cineva ne va salva de la sentimentul lipsei de sens, din fricile noastre sau de la dificultățile reale sau imaginare.
Responsabilitatea ta nu este să îl schimbi pe celălalt, ci să îți crești capacitatea de a sta în fața realității fiind conștient de tine. Să îți susții valorile fără agresivitate și fără rușine. Să poți accepta că unele relații nu pot oferi mai mult și că a pleca sau a te retrage dintr-o așteptare nerealistă nu înseamnă eșec, ci maturizare. Când ajungi aici, nu devii rece și nici detașat emoțional. De fapt devii mai clar. Iar din acest loc, relațiile care rămân sunt cele care pot susține echilibrul, nu cele care îl consumă.
Albert Ellis – Rațiune și emoție în psihoterapie
Viktor E. Frankl – Omul în căutarea sensului vieții
Consiliere si Educatie Parentala 