Un adult care nu a fost reglat emoțional în copilărie nu își pierde doar siguranța interioară, ci și capacitatea de a fi „sistemul de ghidaj” al copilului său. În momente de tensiune, sistemul nervos al adultului poate cădea într-un mod de funcționare bazat pe supraviețuire, iar atunci, fără să vrea, începe să se regleze după emoțiile copilului.

Asta nu arată lipsă de iubire, ci lipsă de resurse neurobiologice. Cum spune Allan Schore, „reglarea emoțională este funcția de bază a dezvoltării umane timpurii”, iar când nu a existat suficientă co-reglare în copilărie, adultul continuă să caute extern ceva ce nu are intern.

Copilul, însă, nu are această capacitate de reglare. Creierul său este în plină dezvoltare, iar cortexul prefrontal, responsabil pentru înțelegere și autoreglare, va fi matur abia în jurul vârstei de 25 de ani. Așa cum arată cercetările lui Daniel Siegel, „copilul nu își poate calma singur sistemul nervos; are nevoie de o minte care să-i împrumute calmul”. Dacă adultul se prăbușește emoțional și se lasă reglat de copil, apare o inversare subtilă a rolurilor, iar copilul ajunge să simtă o responsabilitate pe care nu o poate duce.

În familiile în care părinții au fost fie prea temători, fie prea rigizi, fie prea permisivi, adulții de azi oscilează între două extreme: control excesiv sau renunțare completă. Nu pentru că ar fi indeciși, ci pentru că lumea lor internă nu are un schelet stabil. Bowlby numea această tensiune „conflict of attachment strategies”, adică ciocnirea dintre dorința de apropiere și nevoia de protecție față de durere.

În fața acestor dificultăți, părinții întreabă adesea: „Ce pot face? Cum îmi sprijin copilul fără să mă pierd pe mine?”

Răspunsul începe cu recunoașterea faptului că regulile nu sunt instrumente de control, ci forme de siguranță. Structura previzibilă activează sistemul de conectare al copilului și reduce anxietatea. Neurobiologul Stephen Porges explică despre faptul că predictibilitatea este un semnal de siguranță pentru sistemul nervos.

Un adult poate deveni din nou figura stabilă a copilului atunci când începe să-și regleze propriul corp înainte de a încerca să regleze comportamentul copilului. Respirația, ritmul vocii, postura și continuitatea devin mesaje de siguranță.

În momentele de ruptură, repararea – capacitatea de a recunoaște tensiunea, a o explica pe scurt și a reconecta – reconstruiește sentimentul de încredere. Winnicott descria acest proces simplu: „nu perfecțiunea susține dezvoltarea, ci capacitatea de a repara relația după imperfecțiuni”.

Un copil poate crește autonom doar atunci când simte că adultul este un centru emoțional solid. Nu copilul trebuie să regleze adultul; adultul este cel care creează lumea stabilă în care copilul poate explora, greși, se poate separa și poate reveni fără frică. Iar când adultul își reconstruiește această lume internă, copilul primește fundația de care are nevoie pentru a deveni el însuși.

Nu este nevoie să fim părinții perfecți, este suficient să fim mai conectați cu noi înșine pentru a înțelege și a susține procesul natural de dezvoltare emoțională a copiilor noștri.